Într-o maniera similară, atunci când Europa reflectează la conceptul de democraţie, priveşte cu oarecare nostalgie la epoca de aur a democraţiei ateniene, epoca lui Pericles.
Portretul pe care Tucidide îl face politicianului ar putea să reprezinte şi astăzi un model: «Pericles avea autoritate în stat ca urmare a respectului de care se bucura, a capacităţii sale intelectuale şi a independenţei financiare. Toţi ştiau că este imposibil de mituit, şi asta îi permitea să fie liber în exerciţiul puterii asupra mulţimii; nu era condus de către aceasta, ci mai degrabă el îi era conducătorul. Pentru că nu a căutat să obţină puterea prin mijloace ilegale, avea forţa de a spune nu numai lucruri plăcute la auz, ci, în virtutea respectului pe care i-l purtau toţi, chiar şi lucruri care le provocau furia» (Tucidide, Razboiul Peloponesiac, 65.8).
Poate mai puţin cunoscut, însă, este faptul că încă din vremea lui Pericles demagogia începea să îşi facă simţită nefasta influenţă asupra sistemului democratic. Încarnarea tarelor demagogiei s-a făcut în Alcibiades, o rudă apropiată a lui Pericles. Un episod povestit de Plutarh este cât se poate de grăitor: la încheierea unuia dintre mandatele sale, Pericles era foarte concentrat asupra unor documente, străduindu-se să facă un raport cât mai detaliat şi mai exact, pe care să îl prezinte în faţa poporului. Alcibiades, auzind de aceasta, începe să îl batjocoreasca, sfârşind prin a-l sfătui să îşi folosească energia mai degrabă pentru a căuta metodele prin care să nu mai fie vreodată nevoit să dea socoteală plebei (Plutarh, Viata lui Alcibiades, 7.2. Se non e vero, e ben trovato!)
La câţiva ani după moartea lui Pericles, şi dupa ce căzuse în mai multe rânduri pradă diverşilor demagogi - printre care se număra şi Alcibiades -, Atena pierde nu numai războiul împotriva Spartei, dar îşi pierde şi libertatea. Instituţiile democratice sunt anulate de un regim oligarhic sălbatic, iar pe străzi începe să curgă sângele cetăţenilor.
Lecţia pe care cred că am putea să o tragem din acest crâmpei de istorie este că cetăţenii înşişi sunt cel mai puternic scut al democraţiei. Demagogia este cel mai mare pericol cu care sistemul democratic are a se confrunta, mai mare chiar decât uraganul de ură stârnit de mişcările fundamentaliste, iar împotriva demagogiei există un singur leac: ca cetăţenii să o trateze cu dispreţ de îndată ce îşi arată chipul mieros pe scena publică. Altfel, demagogia duce la tiranie, iar libertatea, odată pierdută, nu va putea fi recâştigată decât cu sânge.