Quousque tandem abutere, Anastase, patientia nostra?

C. Maccari - Cicero îl acuză pe Catilina, frescă, 1889

În anul 63, după ce alegerile pentru funcţia de consul fuseseră câştigate de Cicero, un roman de vaza, pe numele sau L. Sergius Catilina, a decis că tot procesul acesta prin care cetăţenii îşi exprimă sprijinul pentru un om ori o lege printr-un proces numit vot nu are cum sa fie legitim, de vreme ce până în acel moment nu prea îi servise lui interesele. De la gând până la faptă nu a fost cale lungă, aşa încât în scurtă vreme Catilina devenise liderul unei conspiraţii împotriva statului roman. Din nefericire pentru el, nici conspiratorii romani nu mai erau ce fuseseră, aşa încât unul dintre ei s-a dus la Cicero, consulul în funcţie, cu o listă pe care se aflau numele tuturor colegilor lui. A doua zi, Catilina era întâmpinat de consul la şedinţa Senatului cu celebra fraza "Până când vei mai abuza de răbdarea noastră, Catilina?", urmată de unul dintre cele mai înflăcărate discursuri din istoria retoricii latine. La capătul acesteia, complotul lui Catilina era dezmembrat, iar Catilina însuşi un om zdrobit.

Sursa

Zilele trecute, cea aflata spre nefericirea noastră pe scaunul  rezervat Preşedintelui Camerei Deputaţilor a făcut proba unei  neobrăzări demne de anti-eroul istorioarei de mai sus. A pretins Doamna Anastase că Legea Educaţiei, a cărei adoptare prin asumarea răspunderii de către Guvern fost declarata neconstituţională, este de fapt adoptată pentru că în Parlament nu s-a mai depus o moţiune de cenzură. Această flagrantă încălcare a principiului democratic al supremaţiei legii în faţa intereselor personale, chiar dacă va rămâne la nivelul declaraţiilor, nu poate să nu ne dea fiori. Ca şi Catilina odinioară, această duşmană neîmpăcată a legii ar trebui sa se lovească de intransigenţa neabătută a celor care cred în statul de drept. Ca şi Catilina odinioară, ar trebui sa îşi dea seama că locul ei nu este printre oamenii din cetate şi că ar trebui sa plece.

Şi ar mai trebui Doamna Anastase să afle ceva. Atunci când s-a ridicat împotriva statului, Catilina şi-a semnat propria condamnare la moarte. Părăsind Roma cu stigmatul etichetei de „duşman”, a încercat să urmărească himera puterii până la capăt. Capătul acesta se afla pe un câmp de luptă din Etruria.

Sigur că nu îi putem pretinde Doamnei Anastase înţelepciunea de a învăţa dintr-o lecţie oferită de istorie, sigur că nu îi putem pretinde să înţeleagă faptul că face foarte mult rău statului de drept şi celor pe banii cărora stă în Parlament. Poate, cu un licăr de raţionalitate, va înţelege totuşi că prin acţiunile ei bezmetice îşi anulează orice viitor politic.Nu vă grăbiţi să ajungeţi în Etruria, Doamnă Anastase!

Despre statul responsabil

Am aflat cu toţii că preşedintele în funcţie e de părere că statul român nu este responsabil pentru fiecare cetăţean în parte. Autorităţile actuale ne spun aşadar prin cea mai autorizată gură că nu se simt responsabile pentru fiecare român în parte. În cazul acesta, noi, cetăţenii, avem o sugestie: să perceapă taxe şi impozite numai de la aceia pentru care se simt responsabili – finii, cumetrii şi tovarăşii lor de chermeze.

Statul este, şi trebuie să fie, responsabil în faţa fiecărui cetăţean, pentru că de la fiecare cetăţean a pretins, pretinde sau va pretinde la un moment dat bani. Dacă elimină din ecuaţie propria responsabilitate, rămâne un simplu borfaş care ia taxă de protecţie, cu nimic mai bun şi cu nimic mai tolerabil decât acesta.

Ideea pe care preşedintele în funcţie încearcă să o acrediteze, aceea cum că statul responsabil nu e altceva decât statul comunist (şi lăsând totodată a se înţelege că el, cel care se ia la trântă cu comunismul pe oriunde şi în orice formă l-ar găsi, e un mare campion al dreptei) trădează sau prostie, sau ticăloşie.

Dovedeşte prostie dacă i se pare că dreapta este o filozofie politică ce nu se preocupă decât de interesele unui grup restrâns, în speţă cel aflat la putere. Asta nu e filozofie de dreapta, asta e mafie.

Oamenii de dreapta se preocupă de toţi cetăţenii, şi pentru că se simt răspunzători să crească nivelul de prosperitate al fiecăruia în parte se preocupă de asigurarea unui mediu de afaceri cât mai prietenos cu toţi investitorii, de la cei mai mici până la cei mai mari, în aşa fel încât să existe o piaţă liberă şi concurenţială pe toate planurile, inclusiv la nivelul pieţei muncii. Nimic nu ridică salariile mai eficient şi mai durabil decât un mediu economic sănătos, în care individul competent are – şi ştie că are – în orice clipă posibilitatea de a trece de la o companie la alta: angajatorul la care este va încerca să îl păstreze, angajatorul posibil va încerca să îl atragă, iar concurenţa dintre ei duce la un salariu mai bun şi la condiţii de muncă mai bune. Pe scurt, la prosperitatea angajatului, fie că angajatul acesta este manager în domeniul bancar sau vânzător la magazinul din colţ.

Pe de altă parte, dovedeşte ticăloşie preşedintele dacă în spatele paravanului oferit de câteva fraze ce se vor de dreapta, nu face altceva decât să consolideze poziţia grupului lui de interese. Dacă statul lui Băsescu nu se preocupă de fiecare cetăţean, atunci înţelegem că statul lui Băsescu se preocupă numai de câţiva cetăţeni. De exemplu, de cetăţeanul Băsescu, pentru care guvernul a alocat în 2011 un buget cu un milion de lei mai mare decât cel din 2010, la rându-i un buget substanţial mai mare decât cel din 2009, la rându-i, aţi ghicit, un buget substanţial mai mare decât cel din 2008. Se taie de peste tot, se adaugă la Băsescu. Curat politică de dreapta, că doar socotitoarea se află la mâna lui dreaptă, la Boc!

Vedem cum bogăţia ţării începe să se concentreze la nivelul unui grup închis, aflat în imediata apropiere a puterii şi într-o relaţie simbiotică cu aceasta. Ori, aceasta nu este şi nu poate fi un ideal liberal, pentru că o asemenea situaţie duce automat la poziţii de monopol şi anulează principiul fundamental al liberei concurenţe. Este, aşadar, imperativ ca această clică (şi politicieni, şi moguli „de bine”) să dispară cât mai repede din viaţa noastră publică şi, implicit, să îşi scoată mâinile din buzunarele noastre.

Imagini: Img 1, Img 2.

Pe marginea comentariilor lui G. Friedman despre Romania

Opiniile lui G. Friedman despre poziţia României în Europa şi NATO fac o lectură cât se poate de interesantă. Nu pentru că ne-ar gâdila plăcut auzul, ci dimpotrivă, pentru că atacă două instituţii fundamentale pentru definirea României ca stat modern, post-comunist: Uniunea Europeană şi NATO.

După Revoluţie, dorinţa noastră de modernizare s-a materializat într-un obiectiv naţional – dubla integrare în NATO (simbol al depăşirii definitive a trecutului marcat de apartenenţa la Tratatul de la Varşovia) şi în Uniunea Europeană (imaginată ca un Tărâm al Făgăduinţei, unde economia prosperă şi corupţia se usucă, retezată de la rădăcină de o birocraţie suprastatală binevoitoare). Aşadar, apartenenţa la NATO şi UE are pentru români o valoare nu numai pragmatică, ci şi una puternic emoţională: românii s-au simţit validaţi prin faptul că sunt acceptaţi în clubul democraţiilor solide ale continentului.

Acum, când aburii euforiei euroatlantice s-au risipit într-o oarecare măsură, americanul G. Friedman face un tur prin câteva ţări din Estul Europei, punând întrebări iscoditoare şi adesea incomode. Ce reprezentăm noi pentru NATO şi UE? Ce înseamnă ele pentru noi? Care le este, astăzi, utilitatea?

La modul pragmatic, România a acceptat să cedeze o parte din suveranitatea sa naţională în schimbul a două promisiuni: cea de securitate şi cea de prosperitate. În sine, acest lucru nu este cu nimic condamnabil. Dimpotrivă. Raţiunea de a fi a unui stat este aceea de a-i garanta individului libertatea şi de a-i facilita prosperitatea (în această ordine, după părerea mea, pentru că prosperitatea nu este altceva decât un fruct şi eventual o garanţie suplimentară a libertăţii). În acest context, suveranitatea naţională nu este decât un instrument, şi în nici un caz un scop în sine. Dacă o organizaţie supra-statală are puterea de a obliga statul român să le acorde cetăţenilor săi mai multă libertate, mai multă protecţie în faţa eventualelor abuzuri, dacă, în fine, o organizaţie supra-statală obligă România să garanteze libera concurenţă şi libera circulaţie a oamenilor şi capitalurilor, atunci este de datoria statului român să renunţe la o parte din suveranitatea sa şi să se supună cerinţelor sus-numitei organizaţii. Dimpotrivă, suveranitatea naţională ar fi un instrument deosebit de puternic dacă România s-ar confrunta cu cerinţe din partea unor organizaţii sau vecini care ar aduce atingere drepturilor cetăţenilor săi (să zicem, pur teoretic, FMI sau Rusia). În acest caz, apărarea suveranităţii ar deveni imperativă.

Acestea fiind spuse, cum stăm cu cele două promisiuni, cea de securitate şi cea de prosperitate? Prima, oferită de NATO, ar părea să fie explicită, însă realitatea incomodă este că o organizaţie precum NATO, cu grave probleme de identitate, nu oferă decât garanţii teoretice, cu nimic mai solide decât cele oferite de Franţa şi Anglia Poloniei în 1939. A doua, proferată la modul diafan de UE, nu este decât implicită. Ea a fost o realitate atunci când libertatea de circulaţie ne-a permis să găsim locuri de muncă mai bune peste hotare sau când mărfurile româneşti au ajuns mai uşor pe pieţele occidentale. În ultimii doi ani, însă, promisiunea prosperităţii aproape că s-a evaporat. Cetăţenii noştri care muncesc peste hotare aproape că au încetat să mai trimită bani celor aflaţi în ţară, iar balanţa noastră comercială este dezastruoasă.

Care este, atunci, interesul pe termen lung al României? Să rămână în aceste organizaţii sau să caute alternative? Cred că interesele ţării noastre corespund pentru moment cu cele ale organizaţiilor din care facem parte, dar că interesele ziselor organizaţii nu vor mai corespunde multă vreme cu interesele noastre.

NATO este deja de mai multă vreme o organizaţie dotată, spre nefericirea sa, cu două cutii de viteze. Una, anglo-americană, se arată dinamică şi intervenţionistă (chiar dacă intervenţiile tind să fie mai degrabă în interesul unei singure părţi). Cealaltă, franco-germană, se vădeşte conservatoare, arţăgoasă şi mai degrabă parohială. România, atunci, se află pe coarnele unei trileme: să se adauge blocului anglo-american, celui franco-german sau să îşi creeze propriul bloc. Nici una dintre variante nu este comodă: una presupune să ne lăsăm folosiţi imediat în schimbul unui ajutor probabil (dar nu sigur) dacă am avea nevoie; cealaltă presupune să fim trataţi cu indiferenţă şi să primim garanţii de securitate aproape nule; a treia presupune cheltuieli foarte mari: economice, emoţionale, intelectuale.

Cât despre UE, ea trece printr-o criză profundă. Marii contribuitori (Germania şi Franţa, într-o măsură mai mică Anglia) vor putere de decizie mai mare, dacă se poate chiar mai mare decât propria contribuţie. Celelalte state se trezesc acum dintr-o iluzie foarte plăcută: Uniunea nu este un club altruist. Steagul albastru înstelat este nobil, la fel şi muzica lui Beethoven ce-i face faldurile să vibreze, dar asta nu îl va convinge pe muncitorul german să accepte ca banii ce i se iau lui prin impozite să îl ajute pe grec să iasă la pensie mai devreme. Din nou, România se freacă la ochi, gândindu-se ce-i de făcut. Să se străduiască în continuare să adopte moneda euro? Dar dacă Germania îşi retrage sprijinul pentru moneda comună, cum ameninţa de curând cancelarul Angela Merkel, mai are vreo logică această mişcare? Am ajunge, transpiraţi şi cu cravata desfăcută, tocmai când mireasa şi mirele se retrag, sarmalele s-au terminat, iar ultimele sticle de ţuică sunt dosite sub paltoane de nuntaşii chercheliţi care-şi iau rămas bun.

Din toate motivele expuse mai sus, cred că România trebuie să îşi asume responsabilităţi istorice. Trebuie să ne construim alternative, atât economice, cât şi de securitate. Singuri, evident, nu vom avea nici o şansă. În acelaşi timp, alternativele nu se nasc precum Afrodita din spuma mării, ele se construiesc cu răbdare şi viziune. Aşa cum generaţia anilor ’90 a fost în stare să se mobilizeze pentru un obiectiv naţional, generaţia deceniului 2010-2020 va trebui să îşi asume construirea unui obiectiv naţional. Vecinii noştri mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi nu trebuie rugaţi să ni se alăture, invocând concepte pe cât de nobile pe atât de vane precum solidaritatea europeană ori comunitatea de valori. Trebuie să li se demonstreze că este în propriul lor interes să ni se alăture. Cea mai sigură cale în acest sens este promovarea relaţiilor economice pe termen lung, şi în special a investiţiilor masive în obiective solide. Cea mai solidă garanţie de securitate o reprezintă investiţiile de ordinul miliardelor în economia noastră, capital pe care partenerii noştri să simtă că este în interesul lor vital să îl apere. De aceea, o politică liberală de stimulare a circulaţiei capitalului şi de încurajare a investitorilor nu reprezintă o chestiune de preferinţă personală. Reprezintă, cred eu, cea mai credibilă soluţie pentru problemele economice şi de securitate cu care ne confruntăm.

Sunt liberal, fără a fi conservator

E de salutat apariţia volumului Repere intelectuale ale dreptei, editat de C. Pătrăşconiu*. Nu pentru că ar conţine prea multe idei cu adevărat de rezonanţă, ci pentru că, odată puse pe hârtie, poziţiile exprimate acolo nu au cum să nu provoace o reacţie din partea oamenilor cu înclinaţii liberale, iar aceasta va avea drept efect – sper! – o definire mai clară a situării ideologice pe scena politică.

Aş dori să scriu câteva vorbe despre o definiţie pe care Andrei Pleşu o dă noţiunii de „dreapta”: „Dreapta însemnând, ca să dăm o definiţie rapidă, un accent special pus pe tradiţie, un accent pus pe educaţie şi pe persoana umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de dreapta cineva care crede mai mult în conceptul libertăţii decât în conceptul egalităţii, cineva care nu crede în salturi, în revoluţii spectaculoase, cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu, Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu-Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială.”

Nu pot fi de acord cu o definiţie în care sunt amestecate valorile şi raportările la conjunctură. O valoare este, de exemplu, respectul pentru individ, sau respectul pentru libertate. O raportare conjuncturală este, de exemplu, conservatorismul: o chestiune neapărat de conjunctură, pentru că respectul pentru tradiţie nu are sens decât dacă tradiţia la care te raportezi este una în care măcar una dintre valorile cu care te identifici este respectată pe scară largă. Cum poate fi conservator un om de dreapta în România post-comunistă?!

Atunci când tradiţia în România de aproape un secol este una dominată de autoritarism (începând, de bună seamă, cu Regele-Playboy, Carol II şi terminând, sperăm cu toţii, cu preşedintele de pe plaiul cu boi, Traian Băsescu), un liberal care a interiorizat cu adevărat valorile definitorii ale respectului pentru individ, ale libertăţii politice, de conştiinţă şi de exprimare nu poate să pună „un accent special pe tradiţie”, ci, dimpotrivă, nu poate decât să creadă în „salturi” şi în „revoluţii spectaculoase”: căci doar nu o să acceptăm că de la autoritarism la democraţie ar trebui să impunem o perioadă de libertate aşa-şi-aşa, doar pentru ca cineva ca domnul Pleşu să fie mulţumit că stăm bine la capitolul respectului pentru tradiţie.

Pe final, sunt mirat că Eminescu este cocoţat pe postament ca efigie a omului de dreapta. Atunci când cineva scrie „toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”, poate fi bănuit de multe, numai de convingeri de dreapta nu.


* Cristian Pătrăşconiu, Repere intelectuale ale dreptei româneşti, Humanitas, Bucureşti, 2010

Meditaţii la democraţie cu Pericles

Când vorbim despre democraţie în România, ne uităm cu oarecare nostalgie la perioada de dinainte de război, găsind acolo modele de moralitate, oameni de mare anvergura intelectuală şi politică, oameni care, la sfârşitul unei vieţi petrecute pe scena politică, au putut sa arate nu o vilă mai impozantă, ci o ţară mai prosperă şi mai respectată pe plan internaţional.

Într-o maniera similară, atunci când Europa reflectează la conceptul de democraţie, priveşte cu oarecare nostalgie la epoca de aur a democraţiei ateniene, epoca lui Pericles.

Portretul pe care Tucidide îl face politicianului ar putea să reprezinte şi astăzi un model: «Pericles avea autoritate în stat ca urmare a respectului de care se bucura, a capacităţii sale intelectuale şi a independenţei financiare. Toţi ştiau că este imposibil de mituit, şi asta îi permitea să fie liber în exerciţiul puterii asupra mulţimii; nu era condus de către aceasta, ci mai degrabă el îi era conducătorul. Pentru că nu a căutat să obţină puterea prin mijloace ilegale, avea forţa de a spune nu numai lucruri plăcute la auz, ci, în virtutea respectului pe care i-l purtau toţi, chiar şi lucruri care le provocau furia» (Tucidide, Razboiul Peloponesiac, 65.8).

Poate mai puţin cunoscut, însă, este faptul că încă din vremea lui Pericles demagogia începea să îşi facă simţită nefasta influenţă asupra sistemului democratic. Încarnarea tarelor demagogiei s-a făcut în Alcibiades, o rudă apropiată a lui Pericles. Un episod povestit de Plutarh este cât se poate de grăitor: la încheierea unuia dintre mandatele sale, Pericles era foarte concentrat asupra unor documente, străduindu-se să facă un raport cât mai detaliat şi mai exact, pe care să îl prezinte în faţa poporului. Alcibiades, auzind de aceasta, începe să îl batjocoreasca, sfârşind prin a-l sfătui să îşi folosească energia mai degrabă pentru a căuta metodele prin care să nu mai fie vreodată nevoit să dea socoteală plebei (Plutarh, Viata lui Alcibiades, 7.2. Se non e vero, e ben trovato!)



La câţiva ani după moartea lui Pericles, şi dupa ce căzuse în mai multe rânduri pradă diverşilor demagogi - printre care se număra şi Alcibiades -, Atena pierde nu numai războiul împotriva Spartei, dar îşi pierde şi libertatea. Instituţiile democratice sunt anulate de un regim oligarhic sălbatic, iar pe străzi începe să curgă sângele cetăţenilor.


Lecţia pe care cred că am putea să o tragem din acest crâmpei de istorie este că cetăţenii înşişi sunt cel mai puternic scut al democraţiei. Demagogia este cel mai mare pericol cu care sistemul democratic are a se confrunta, mai mare chiar decât uraganul de ură stârnit de mişcările fundamentaliste, iar împotriva demagogiei există un singur leac: ca cetăţenii să o trateze cu dispreţ de îndată ce îşi arată chipul mieros pe scena publică. Altfel, demagogia duce la tiranie, iar libertatea, odată pierdută, nu va putea fi recâştigată decât cu sânge.

Bine v-am găsit!

Zic despre mine că sunt istoric al Antichităţii. Iubesc această disciplină nu pentru că s-ar ocupa cu oameni mari din vremi apuse, ci pentru că se ocupă cu noi, cu cei de azi. E suficient să citim câteva rânduri din Tucidide, Sallustius ori Tacit pentru a vedea cum se desprind din pagină personajele care ne influenţează nouă, acum, viaţa de zi cu zi. Fie în bine, fie în rău. Voi încerca, în blogul acesta, să povestesc câteva episoade de istorie, pentru a vedea ce am putea încă învăţa din ele (pentru că, în definitiv, dacă am fi învăţat deja, blogul meu nu şi-ar afla rostul.)