Sunt liberal, fără a fi conservator

E de salutat apariţia volumului Repere intelectuale ale dreptei, editat de C. Pătrăşconiu*. Nu pentru că ar conţine prea multe idei cu adevărat de rezonanţă, ci pentru că, odată puse pe hârtie, poziţiile exprimate acolo nu au cum să nu provoace o reacţie din partea oamenilor cu înclinaţii liberale, iar aceasta va avea drept efect – sper! – o definire mai clară a situării ideologice pe scena politică.

Aş dori să scriu câteva vorbe despre o definiţie pe care Andrei Pleşu o dă noţiunii de „dreapta”: „Dreapta însemnând, ca să dăm o definiţie rapidă, un accent special pus pe tradiţie, un accent pus pe educaţie şi pe persoana umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de dreapta cineva care crede mai mult în conceptul libertăţii decât în conceptul egalităţii, cineva care nu crede în salturi, în revoluţii spectaculoase, cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu, Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu-Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială.”

Nu pot fi de acord cu o definiţie în care sunt amestecate valorile şi raportările la conjunctură. O valoare este, de exemplu, respectul pentru individ, sau respectul pentru libertate. O raportare conjuncturală este, de exemplu, conservatorismul: o chestiune neapărat de conjunctură, pentru că respectul pentru tradiţie nu are sens decât dacă tradiţia la care te raportezi este una în care măcar una dintre valorile cu care te identifici este respectată pe scară largă. Cum poate fi conservator un om de dreapta în România post-comunistă?!

Atunci când tradiţia în România de aproape un secol este una dominată de autoritarism (începând, de bună seamă, cu Regele-Playboy, Carol II şi terminând, sperăm cu toţii, cu preşedintele de pe plaiul cu boi, Traian Băsescu), un liberal care a interiorizat cu adevărat valorile definitorii ale respectului pentru individ, ale libertăţii politice, de conştiinţă şi de exprimare nu poate să pună „un accent special pe tradiţie”, ci, dimpotrivă, nu poate decât să creadă în „salturi” şi în „revoluţii spectaculoase”: căci doar nu o să acceptăm că de la autoritarism la democraţie ar trebui să impunem o perioadă de libertate aşa-şi-aşa, doar pentru ca cineva ca domnul Pleşu să fie mulţumit că stăm bine la capitolul respectului pentru tradiţie.

Pe final, sunt mirat că Eminescu este cocoţat pe postament ca efigie a omului de dreapta. Atunci când cineva scrie „toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”, poate fi bănuit de multe, numai de convingeri de dreapta nu.


* Cristian Pătrăşconiu, Repere intelectuale ale dreptei româneşti, Humanitas, Bucureşti, 2010