Opiniile lui G. Friedman despre
poziţia României în Europa şi NATO fac o lectură cât se poate de interesantă. Nu pentru că ne-ar gâdila plăcut auzul, ci dimpotrivă, pentru că atacă două instituţii fundamentale pentru definirea României ca stat modern, post-comunist: Uniunea Europeană şi NATO.
După Revoluţie, dorinţa noastră de modernizare s-a materializat într-un obiectiv naţional – dubla integrare în NATO (simbol al depăşirii definitive a trecutului marcat de apartenenţa la Tratatul de la Varşovia) şi în Uniunea Europeană (imaginată ca un Tărâm al Făgăduinţei, unde economia prosperă şi corupţia se usucă, retezată de la rădăcină de o birocraţie suprastatală binevoitoare). Aşadar, apartenenţa la NATO şi UE are pentru români o valoare nu numai pragmatică, ci şi una puternic emoţională: românii s-au simţit validaţi prin faptul că sunt acceptaţi în clubul democraţiilor solide ale continentului.
Acum, când aburii euforiei euroatlantice s-au risipit într-o oarecare măsură, americanul G. Friedman face un tur prin câteva ţări din Estul Europei, punând întrebări iscoditoare şi adesea incomode. Ce reprezentăm noi pentru NATO şi UE? Ce înseamnă ele pentru noi? Care le este, astăzi, utilitatea?
La modul pragmatic, România a acceptat să cedeze o parte din suveranitatea sa naţională în schimbul a două promisiuni: cea de securitate şi cea de prosperitate. În sine, acest lucru nu este cu nimic condamnabil. Dimpotrivă. Raţiunea de a fi a unui stat este aceea de a-i garanta individului libertatea şi de a-i facilita prosperitatea (în această ordine, după părerea mea, pentru că prosperitatea nu este altceva decât un fruct şi eventual o garanţie suplimentară a libertăţii). În acest context, suveranitatea naţională nu este decât un instrument, şi în nici un caz un scop în sine. Dacă o organizaţie supra-statală are puterea de a obliga statul român să le acorde cetăţenilor săi mai multă libertate, mai multă protecţie în faţa eventualelor abuzuri, dacă, în fine, o organizaţie supra-statală obligă România să garanteze libera concurenţă şi libera circulaţie a oamenilor şi capitalurilor, atunci este de datoria statului român să renunţe la o parte din suveranitatea sa şi să se supună cerinţelor sus-numitei organizaţii. Dimpotrivă, suveranitatea naţională ar fi un instrument deosebit de puternic dacă România s-ar confrunta cu cerinţe din partea unor organizaţii sau vecini care ar aduce atingere drepturilor cetăţenilor săi (să zicem, pur teoretic, FMI sau Rusia). În acest caz, apărarea suveranităţii ar deveni imperativă.
Acestea fiind spuse, cum stăm cu cele două promisiuni, cea de securitate şi cea de prosperitate? Prima, oferită de NATO, ar părea să fie explicită, însă realitatea incomodă este că o organizaţie precum NATO, cu grave probleme de identitate, nu oferă decât garanţii teoretice, cu nimic mai solide decât cele oferite de Franţa şi Anglia Poloniei în 1939. A doua, proferată la modul diafan de UE, nu este decât implicită. Ea a fost o realitate atunci când libertatea de circulaţie ne-a permis să găsim locuri de muncă mai bune peste hotare sau când mărfurile româneşti au ajuns mai uşor pe pieţele occidentale. În ultimii doi ani, însă, promisiunea prosperităţii aproape că s-a evaporat. Cetăţenii noştri care muncesc peste hotare aproape că au încetat să mai trimită bani celor aflaţi în ţară, iar balanţa noastră comercială este dezastruoasă.
Care este, atunci, interesul pe termen lung al României? Să rămână în aceste organizaţii sau să caute alternative? Cred că interesele ţării noastre corespund pentru moment cu cele ale organizaţiilor din care facem parte, dar că interesele ziselor organizaţii nu vor mai corespunde multă vreme cu interesele noastre.
NATO este deja de mai multă vreme o organizaţie dotată, spre nefericirea sa, cu două cutii de viteze. Una, anglo-americană, se arată dinamică şi intervenţionistă (chiar dacă intervenţiile tind să fie mai degrabă în interesul unei singure părţi). Cealaltă, franco-germană, se vădeşte conservatoare, arţăgoasă şi mai degrabă parohială. România, atunci, se află pe coarnele unei trileme: să se adauge blocului anglo-american, celui franco-german sau să îşi creeze propriul bloc. Nici una dintre variante nu este comodă: una presupune să ne lăsăm folosiţi imediat în schimbul unui ajutor probabil (dar nu sigur) dacă am avea nevoie; cealaltă presupune să fim trataţi cu indiferenţă şi să primim garanţii de securitate aproape nule; a treia presupune cheltuieli foarte mari: economice, emoţionale, intelectuale.
Cât despre UE, ea trece printr-o criză profundă. Marii contribuitori (Germania şi Franţa, într-o măsură mai mică Anglia) vor putere de decizie mai mare, dacă se poate chiar mai mare decât propria contribuţie. Celelalte state se trezesc acum dintr-o iluzie foarte plăcută: Uniunea nu este un club altruist. Steagul albastru înstelat este nobil, la fel şi muzica lui Beethoven ce-i face faldurile să vibreze, dar asta nu îl va convinge pe muncitorul german să accepte ca banii ce i se iau lui prin impozite să îl ajute pe grec să iasă la pensie mai devreme. Din nou, România se freacă la ochi, gândindu-se ce-i de făcut. Să se străduiască în continuare să adopte moneda euro? Dar dacă Germania îşi retrage sprijinul pentru moneda comună, cum ameninţa de curând cancelarul Angela Merkel, mai are vreo logică această mişcare? Am ajunge, transpiraţi şi cu cravata desfăcută, tocmai când mireasa şi mirele se retrag, sarmalele s-au terminat, iar ultimele sticle de ţuică sunt dosite sub paltoane de nuntaşii chercheliţi care-şi iau rămas bun.
Din toate motivele expuse mai sus, cred că România trebuie să îşi asume responsabilităţi istorice. Trebuie să ne construim alternative, atât economice, cât şi de securitate. Singuri, evident, nu vom avea nici o şansă. În acelaşi timp, alternativele nu se nasc precum Afrodita din spuma mării, ele se construiesc cu răbdare şi viziune. Aşa cum generaţia anilor ’90 a fost în stare să se mobilizeze pentru un obiectiv naţional, generaţia deceniului 2010-2020 va trebui să îşi asume construirea unui obiectiv naţional. Vecinii noştri mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi nu trebuie rugaţi să ni se alăture, invocând concepte pe cât de nobile pe atât de vane precum solidaritatea europeană ori comunitatea de valori. Trebuie să li se demonstreze că este în propriul lor interes să ni se alăture. Cea mai sigură cale în acest sens este promovarea relaţiilor economice pe termen lung, şi în special a investiţiilor masive în obiective solide. Cea mai solidă garanţie de securitate o reprezintă investiţiile de ordinul miliardelor în economia noastră, capital pe care partenerii noştri să simtă că este în interesul lor vital să îl apere. De aceea, o politică liberală de stimulare a circulaţiei capitalului şi de încurajare a investitorilor nu reprezintă o chestiune de preferinţă personală. Reprezintă, cred eu, cea mai credibilă soluţie pentru problemele economice şi de securitate cu care ne confruntăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu