De ce nu sunt regalist. Clarificări

În urma postării anterioare, în care explicam motivele pentru care nu rezonez cu aceia dintre prietenii mei care se declară monarhişti, am avut câteva ore de discuţii cât se poate de utile.

Am fost convins să admit, de exemplu, că regimul autoritarist al lui Carol II, nu seamănă, totuşi, cu brutalitatea dictaturilor comuniste de după el, aşa încât afirmaţia mea cum că el ar fi deschizătorul de drumuri pentru ceilalţi dictatori români ai secolului trecut este numai parţial adevărată (faptul că el a introdus un cult deşănţat al propriei personalităţi rămâne, totuşi, de nescuzat şi aruncă o umbră neplăcută asupra întregii dinastii de Hohenzollern, punând sub semnul întrebării capacitatea acesteia de a garanta, in perpetuitate, regimul democratic din ţara noastră).

Discuţiile pe care le-am avut mi-au consolidat, totuşi, convingerile anti-monarhiste, şi voi încerca să prezint mai jos motivele pentru care cred că monarhia este incompatibilă cu principiile fundamentale ale democraţiei, chiar şi atunci când nu folosim termenul cu întreaga sa încărcătură etimologică („monos” + „arkhê”, ceea ce înseamnă că puterea e concentrată în mâinile unui singur om), ci îl folosim în sensul modern, acela al monarhiei constituţionale.

După cum înţeleg eu lucrurile, democraţia este acel sistem în care absolut toţi cetăţenii sunt trataţi în mod egal de lege, bucurându-se de aceleaşi drepturi. În planul vieţii publice, aceasta înseamnă că legitimitatea politică emană de la voinţa corpului civic în ansamblul său.

Realităţile societăţii moderne, în care numărul de cetăţeni depăşeşte adesea pragul milioanelor sau al zecilor de milioane face, totuşi, imposibil idealul democraţiei directe, aşa încât sistemul cel mai apropiat de ideal este acela al democraţiei indirecte, în care cetăţeanul îşi transferă puterea politică unui reprezentant, pe care îl alege liber, în funcţie de ideologia pe care acesta o îmbrăţişează.  

Femei irakiene arată cu mândrie că au votat

Sistemul nu este lipsit de avantaje - o profesionalizare a clasei politice aduce în prim-plan oameni mai educaţi, mai bine informaţi, mai clar definiţi ideologic, în fine, mai capabili să ia decizii corecte.

Există, în acelaşi timp, primejdia ca oamenii politici să se închidă într-o castă, transformând democraţia indirecta într-o oligarhie. Iată de ce există două imperative absolute: 1. clasa politică să fie fluidă, permiţând mobilitatea socială şi 2. clasa politică să caute periodic reînvestirea cu legitimitate, prezentându-se in faţa electoratului.

Iată că tocmai în acest punct chiar şi monarhia modernă, monarhia constituţională, se desparte de principiile democraţiei. Faptul că funcţia monarhului este rezervată, prin definiţie, unui grup foarte restrâns de oameni, şi nu tuturor cetăţenilor, este nedemocratic. Mai grav, alegerea monarhului se face cu ignorarea completă a voinţei corpului civic. Singurele lucruri importante sunt apartenenţa la o anumită familie şi aparenţa normalităţii psihiatrice. Ori, cele două nu au ţinut niciodată loc de competenţă şi nici măcar de inteligenţă. Dacă mai adăugăm şi faptul că monarhul nu este reînvestit cu legitimitate în mod periodic de către electorat, ajungem - inevitabil, cred - la concluzia că monarhia este incompatibilă cu democraţia.

Până acum, am vorbit despre motivele pentru care monarhia este nelegitimă pentru cetăţenii unui stat democratic. Monarhia este, însă, nedreaptă într-o oarecare măsură şi pentru înşişi reprezentanţii dinastiei. Aceştia, indiferent de aptitudini, nivel de inteligenţă sau chiar preferinţe, sunt obligaţi să urmeze o anumită formă de educaţie, au o singură opţiune de carieră şi adesea sunt sub obligaţia de a avea o anumita religie. Dat fiind că se află sub obligaţia de a oferi un succesor, chiar şi viaţa lor privată este reglementată strict, adesea prin legi votate de Parlament. O asemenea intruziune a Statului in viaţa privată a unui cetăţean este, cel puţin din punctul meu de vedere, inacceptabilă.

Desigur ca nu mă aştept ca acesta să fie ultimul cuvânt în această discuţie, care nu arareori se poartă mai mult cu inima decât cu raţiunea. După ce voi primi replicile prietenilor mei, voi posta, probabil, şi alte argumente.

Proiectul 2012 pentru 2012

Sunt liberal pentru că am convingerea că cea mai înaltă valoare este libertatea – libertatea individului de a-şi lua soarta în propriile mâini, libertatea individului de a gândi cu propriul intelect şi de a acţiona în consecinţă, libertatea de a alege singur pe ce cale doreşte să meargă. Sunt liberal pentru că am convingerea că cea mai nobilă formă de egalitate este nu egalitarismul de aprozar al stângii, ci egalitatea de şanse, cea care lasă liber spiritul şi stimulează în egală măsură creativitatea şi responsabilitatea individului. Sunt, în fine, liberal pentru că îmi provoacă repulsie autoritarismul şi laşii care şi-l doresc numai pentru că aşa ceva i-ar scuti de efortul de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriul destin.

Am devenit membru al Partidului Naţional Liberal în timpul campaniei pentru Alegerile Prezidenţiale din 2009, după ce am avut privilegiul să cunosc numeroşi oameni de mare anvergură morală şi intelectuală – cum ar fi cei din jurul Fundaţiei Horia Rusu (una din puţinele prezenţe autentic liberale din peisajul ONG-urilor româneşti), dar şi cei din numeroasele filiale TNL cu care m-am întâlnit pe parcursul campaniei.

Am găsit în aceştia nu numai dorinţa de a schimba România în bine, nu numai un entuziasm tineresc pentru politic, ci şi o îndârjire absolut remarcabilă de a persista pe o poziţie morală, chiar şi atunci când lupta se poartă împotriva a doi inamici teribili – pe de o parte o masivă maşinărie demagogică de manipulat şi fraudat voturi, pe de altă parte o descurajare plină de amărăciune din partea oamenilor de rând, dezamăgiţi prea des de cei ajunşi să îi reprezinte.

Am dorit să mă implic mai activ în proiectele Tineretului Naţional Liberal pentru că, sunt convins, dacă izbutim să îl doborâm pe  acest al doilea inamic, primul nu va mai putea rezista prea mult în viaţa publică românească.

Dacă avem aceleaşi valori, dacă vedem la fel viitorul şi dacă avem aceeaşi convingere că orice schimbare în bine trebuie să înceapă cu o mică investiţie de speranţă, atunci vă rog să îmi acordaţi susţinerea voastră în cadrul proiectului "2012 pentru 2012", vizitându-mi profilul. 

De ce nu sunt regalist

De curând, mai mulţi dintre amicii mei liberali s-au pronunţat public în favoarea monarhiei. Am văzut chiar şi oameni care clamau că orice liberal autentic e neapărat şi monarhist. Ei, dar să stăm un pic şi să judecăm! Sigur că mulţi liberali sunt monarhişti, dar este ataşamentul faţă de monarhie un criteriu capital pentru definirea unuia sau altuia drept „om de dreapta”, un criteriu la fel de important precum, să zicem, ataşamentul faţă de statul minimal? N-aş crede.

În primul rând, să lămurim puţin termenii. Dacă îi credem pe cuvânt pe grecii din Antichitate, există trei forme principale de guvernământ – monarhia (statul unde puterea e concentrată în mâinile unuia singur, cel mai viteaz şi mai drept), aristocraţia (puterea e exercitată de un număr mic de oameni, cei mai nobili şi mai educaţi dintre cetăţeni) şi democraţia (unde poporul, adică toţi locuitorii cu drepturi politice, decide ce trebuie făcut). Ei, dar cum grecii nu erau oameni perfecţi, nici formele lor de guvernământ nu puteau fi altfel decât imperfecte, aşa încât politologi precum Polibiu au început să remarce că formele sunt fluide, degenerând şi fiind înlocuite în timp: monarhia devenea, ca un făcut, tiranie, aristocraţia oligarhie şi democraţia anarhie.

În limbajul politic de astăzi, am păstrat, după cum se poate vedea, cu sfinţenie termenii discuţiei polibiene, dar ar fi o greşeală să ne lăsăm păcăliţi de aparenţe: etichetele au rămas, substanţa a evoluat. State care se intitulează monarhii sunt, de fapt, democraţii (cum ar fi Marea Britanie), în vreme ce sub sloganurile democraţiei populare se poate ascunde o adevărată monarhie (în sens etimologic), aşa cum se întâmplă în Coreea de Nord.
Iată, aşadar, de ce nu sunt monarhist: pentru că nu mi-e simpatic nici micuţul Kim Jong Il, nici alţii, mai mici sau mai mari de statură care se cred stăpâni peste destinul unui neam. De altfel, atunci când amicii mei liberali vorbesc despre sprijinirea monarhiei, am serioase îndoieli că le surâde situaţia din Coreea de Nord. Ei sunt, aşadar, nu monarhişti, ci regalişti. Dar acesta este un detaliu, o plezanterie de filolog. Miezul discuţiei de aici este de ce nu mă alătur colegilor mei în sprijinirea ideii regaliste.

Ce este, aşadar, în Occidentul de astăzi o „monarhie”? Pur şi simplu un stat democratic în esenţa sa, în care există totuşi o funcţie politică la care se accede nu prin votul cetăţenilor, ci prin norocul ori ghinionul de a te fi născut din anumiţi părinţi şi respectând anumite reguli. Faptul că legitimitatea unui şef de stat nu este fundamentată pe voinţa corpului civic nu mi se pare a fi în termeni tocmai amicali cu democraţia. Mi se pare, mai mult, că un şef de stat care nu este nici în teorie nici în practică supus unei validări periodice din partea poporului nu are cum să vorbească în numele acelui popor.

Ce se întâmplă atunci cu casa de Windsor? Nu şi-a dovedit ea ataşamentul faţă de poporul pe care îl conduce? Nu se simt britanicii reprezentaţi de Regina care îi priveşte blajin de pe toate bancnotele şi timbrele? Şi, trecând discuţia pe piciorul nostru de plai, nu şi-a dovedit casa de Hohenzollern ataşamentul faţă de români? Nu am fi oare noi bine reprezentaţi de Regele Mihai?

Chiar dacă întrebările sunt în oglindă, răspunsurile nu pot fi, pentru că, frizând truismul, nici Casa de Windsor nu seamănă cu Casa de Hohenzollern, nici britanicii cu românii.

În primul rând, Elisabeta a II-a nu prea reprezintă la modul practic poporul britanic. Funcţiile ei sunt ceremoniale şi, mai mult decât atât, regina nici măcar nu are dreptul să exprime opinii pe teme de politică internă sau externă. Ori, dacă tot avem un şef de stat, ar fi cazul să se şi ocupe şi de altceva decât de patronat ONG-uri, tăiat panglici, asistat la curse de cai şi pronunţat câteva vorbe de dat la televizor de Anul Nou.
În al doilea rând, britanicii au făcut ceva ce noi nu prea am avut deprinderea să facem – s-au luptat pentru drepturile lor civice şi politice de secole bune şi chiar şi-au decapitat un rege care a îndrăznit să abuzeze de prerogativele sale. Noi am fost de părere că Ştefan, cel „degrabă vărsătoriu de sânge”, care avea bunul obicei să îi decapiteze pe toţi cei bănuiţi că nu prea sunt de acord cu el e numai bun de făcut sfânt. Şi probabil de imitat.

În al treilea rând, chiar dacă se invocă faptul că democraţia românească a mijit sub auspiciile casei de Hohenzollern şi că Regele Mihai, actualul ei reprezentant este un personaj eminamente benign – şi sunt de acord cu ambele idei – asta nu înseamnă că democraţia românească a prosperat mereu sub această dinastie. Să ne gândim numai la Carol II, cel care a fost fondatorul seriei de dictaturi care au mânjit istoria secolului XX în România. Cred că nu întâmplător primul rege cu adevărat român a fost şi cel mai prost reprezentant al dinastiei. Cine poate spera oare că pe viitor, în ipoteza că am aduce înapoi Casa Regală, regii ar fi nemţi, şi nu români?

Aşadar, nu privesc regalismul ca un principiu viabil astăzi în primul rând pentru că reprezintă o suspendare a democraţiei într-un domeniu foarte important şi în al doilea rând pentru că dinastia Hohenzollernilor nu îmi oferă suficiente garanţii istorice că ar fi un garant neabătut al libertăţilor mele ca cetăţean.