De ce nu sunt regalist

De curând, mai mulţi dintre amicii mei liberali s-au pronunţat public în favoarea monarhiei. Am văzut chiar şi oameni care clamau că orice liberal autentic e neapărat şi monarhist. Ei, dar să stăm un pic şi să judecăm! Sigur că mulţi liberali sunt monarhişti, dar este ataşamentul faţă de monarhie un criteriu capital pentru definirea unuia sau altuia drept „om de dreapta”, un criteriu la fel de important precum, să zicem, ataşamentul faţă de statul minimal? N-aş crede.

În primul rând, să lămurim puţin termenii. Dacă îi credem pe cuvânt pe grecii din Antichitate, există trei forme principale de guvernământ – monarhia (statul unde puterea e concentrată în mâinile unuia singur, cel mai viteaz şi mai drept), aristocraţia (puterea e exercitată de un număr mic de oameni, cei mai nobili şi mai educaţi dintre cetăţeni) şi democraţia (unde poporul, adică toţi locuitorii cu drepturi politice, decide ce trebuie făcut). Ei, dar cum grecii nu erau oameni perfecţi, nici formele lor de guvernământ nu puteau fi altfel decât imperfecte, aşa încât politologi precum Polibiu au început să remarce că formele sunt fluide, degenerând şi fiind înlocuite în timp: monarhia devenea, ca un făcut, tiranie, aristocraţia oligarhie şi democraţia anarhie.

În limbajul politic de astăzi, am păstrat, după cum se poate vedea, cu sfinţenie termenii discuţiei polibiene, dar ar fi o greşeală să ne lăsăm păcăliţi de aparenţe: etichetele au rămas, substanţa a evoluat. State care se intitulează monarhii sunt, de fapt, democraţii (cum ar fi Marea Britanie), în vreme ce sub sloganurile democraţiei populare se poate ascunde o adevărată monarhie (în sens etimologic), aşa cum se întâmplă în Coreea de Nord.
Iată, aşadar, de ce nu sunt monarhist: pentru că nu mi-e simpatic nici micuţul Kim Jong Il, nici alţii, mai mici sau mai mari de statură care se cred stăpâni peste destinul unui neam. De altfel, atunci când amicii mei liberali vorbesc despre sprijinirea monarhiei, am serioase îndoieli că le surâde situaţia din Coreea de Nord. Ei sunt, aşadar, nu monarhişti, ci regalişti. Dar acesta este un detaliu, o plezanterie de filolog. Miezul discuţiei de aici este de ce nu mă alătur colegilor mei în sprijinirea ideii regaliste.

Ce este, aşadar, în Occidentul de astăzi o „monarhie”? Pur şi simplu un stat democratic în esenţa sa, în care există totuşi o funcţie politică la care se accede nu prin votul cetăţenilor, ci prin norocul ori ghinionul de a te fi născut din anumiţi părinţi şi respectând anumite reguli. Faptul că legitimitatea unui şef de stat nu este fundamentată pe voinţa corpului civic nu mi se pare a fi în termeni tocmai amicali cu democraţia. Mi se pare, mai mult, că un şef de stat care nu este nici în teorie nici în practică supus unei validări periodice din partea poporului nu are cum să vorbească în numele acelui popor.

Ce se întâmplă atunci cu casa de Windsor? Nu şi-a dovedit ea ataşamentul faţă de poporul pe care îl conduce? Nu se simt britanicii reprezentaţi de Regina care îi priveşte blajin de pe toate bancnotele şi timbrele? Şi, trecând discuţia pe piciorul nostru de plai, nu şi-a dovedit casa de Hohenzollern ataşamentul faţă de români? Nu am fi oare noi bine reprezentaţi de Regele Mihai?

Chiar dacă întrebările sunt în oglindă, răspunsurile nu pot fi, pentru că, frizând truismul, nici Casa de Windsor nu seamănă cu Casa de Hohenzollern, nici britanicii cu românii.

În primul rând, Elisabeta a II-a nu prea reprezintă la modul practic poporul britanic. Funcţiile ei sunt ceremoniale şi, mai mult decât atât, regina nici măcar nu are dreptul să exprime opinii pe teme de politică internă sau externă. Ori, dacă tot avem un şef de stat, ar fi cazul să se şi ocupe şi de altceva decât de patronat ONG-uri, tăiat panglici, asistat la curse de cai şi pronunţat câteva vorbe de dat la televizor de Anul Nou.
În al doilea rând, britanicii au făcut ceva ce noi nu prea am avut deprinderea să facem – s-au luptat pentru drepturile lor civice şi politice de secole bune şi chiar şi-au decapitat un rege care a îndrăznit să abuzeze de prerogativele sale. Noi am fost de părere că Ştefan, cel „degrabă vărsătoriu de sânge”, care avea bunul obicei să îi decapiteze pe toţi cei bănuiţi că nu prea sunt de acord cu el e numai bun de făcut sfânt. Şi probabil de imitat.

În al treilea rând, chiar dacă se invocă faptul că democraţia românească a mijit sub auspiciile casei de Hohenzollern şi că Regele Mihai, actualul ei reprezentant este un personaj eminamente benign – şi sunt de acord cu ambele idei – asta nu înseamnă că democraţia românească a prosperat mereu sub această dinastie. Să ne gândim numai la Carol II, cel care a fost fondatorul seriei de dictaturi care au mânjit istoria secolului XX în România. Cred că nu întâmplător primul rege cu adevărat român a fost şi cel mai prost reprezentant al dinastiei. Cine poate spera oare că pe viitor, în ipoteza că am aduce înapoi Casa Regală, regii ar fi nemţi, şi nu români?

Aşadar, nu privesc regalismul ca un principiu viabil astăzi în primul rând pentru că reprezintă o suspendare a democraţiei într-un domeniu foarte important şi în al doilea rând pentru că dinastia Hohenzollernilor nu îmi oferă suficiente garanţii istorice că ar fi un garant neabătut al libertăţilor mele ca cetăţean.